Societatea G. (organizată în forma unei societăți pe acțiuni) este proprietara unei rețele de distribuție a gazelor, fiind formată din cetățenii care au contribuit la construirea acesteia, în contextul în care Statul Român, după 1989, a permis alimentarea cu gaze naturale a localităților prin construirea unor astfel de rețele de către particulari. Cu mai bine de un deceniu în urmă, pârâta societate C. încheie un contract de concesiune a serviciului de distribuție și furnizare a gazelor naturale cu Ministerul Economiei, fără a încheia cu reclamanta un contract pentru folosirea rețelei. Pe cale de consecință, ignorând efectul legii, consacrat de art. 108 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și gazelor naturale, pârâta a ajuns să folosească un bun al reclamantei fără nicio contraprestație.

Conform art. 108 alin. (1) din Legea nr. 123/2012, concesionarul are dreptul să folosească bunurile proprietatea terților, condițiile de exercitare a acestuia fiind cele prevăzute în procesul verbal în exploatare și/sau în contract.  În atare condiții, societatea G., în calitate de terț la contractul de concesiune, a solicitat instanței să oblige societatea C. să încheie cu aceasta un contract având ca obiect exercitarea de către pârâtă a dreptului de folosință asupra rețelei de distribuție de gaze naturale, care aparține reclamantei, în scopul exclusiv al realizării serviciului public de distribuție a gazelor naturale, contra unei chirii lunare.

În primă instanță, Tribunalul Specializat Cluj a admis acțiunea, în parte, formulată de reclamantă și a obligat pârâta societate C. să încheie cu reclamanta societate G. un contract având ca obiect exercitarea de către pârâtă a dreptului de folosință asupra rețelei de distribuție a gazelor naturale, contra unei chirii lunare de 33.109 lei pentru intervalul de timp august 2014 – august 2017 (în total, o sumă aproximativ de 250.000 de euro). Aceasta soluție a rămas neschimbată în faza apelului.

Legiuitorul și jurisprudența confirmă faptul că fundamentul obligației de încheia un contract, corelativ cu obligația de a plăti o sumă de bani, poate fi și legea, situația particulară fiind identificată întocmai inclusiv în cuprinsul Legii nr. 123/2012.

Edificatoare în acest sens sunt și considerentele reținute de instanțele de judecată care au analizat această excepție de la principiul libertății contractuale. Curtea de Apel Cluj a considerat că „prin analiza textului legal, consacrat de art. 108 din Legea nr. 123/2012, văzut și prin prisma principiului disponibilității concretizat în opțiunea reclamantei din cererea de chemare în judecată, conduce la concluzia că în speță nu este dată ipoteza obligației la încheierea unor procese-verbale, aspect pe care de altfel reclamanta nici nu l-a cerut, ci este circumscrisă încheierii unui contract în temeiul căruia să se concretizeze exercitarea dreptului de folosință asupra rețelei de distribuție gaze naturale proprietatea reclamantei implicit cu obligația corelativă ca pârâta să plătească reclamantei a remunerației adecvate”.

Astfel, deși pârâta beneficiază de folosința bunurilor prin efectul legii în baza licenței de exploatare, dreptul de folosință nu este gratuit și nici nu poate fi exercitat în mod arbitrar sau exorbitant de către titular. Astfel, din economia dispoziției legale mai sus evocate, rezultă că norma impune părților, deținătorul rețelei și cel ce o exploatează, reglementarea raportului juridic prin cele două căi menționate, una dintre acestea fiind contractul. (…) Refuzul nejustificat al pârâtei de a încheia un contract prin care să se concretizeze condițiile de exercitare a dreptului de folosință recunoscut de lege poate și trebuie sancționat prin intermediul justiției câtă vreme legea impune o anumită conduită de urmat într-o astfel de ipoteză și, prin premisă, una dintre părți nu o respectă. (…) Mai mult, nu înseamnă că dacă legea specială nu prevede sancționarea unei atari conduite, context în care părțile ce se opun aplicării normelor legale care le impun o anumită conduită și care creează prejudicii altora nu ar putea fi sancționate nici măcar pe ideea abuzului de drept. Așa fiind, a admite optica primei instanțe cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 108 din Legea nr. 123/2012 în raport cu art. 1169 Cod Civil ar însemna să i se acorde o primă de încurajare titularului dreptului de folosință a rețelei de transport și distribuție cu importante consecințe juridice și patrimoniale față de proprietarul acesteia, care deși deține un drept opozabil, nu și l-ar putea vedea niciodată valorificat. Or, o asemenea abordare este de neacceptat în raport de dispozițiile legale care configurează raportul juridic de drept material de conflict dedus judecății și care au fost analizate în precedent”.

Aceleași concluzii au fost reținute și de Tribunalul Specializat Cluj: „Reţeaua de distribuţie a gazelor naturale de pe raza localităţii S., constituie proprietatea reclamantei G. şi este folosită, prin efectul legii de către pârâta C., care a concesionat serviciul de public de distribuţie a gazului metan. Între cele două părţi nu a fost încheiat un contract care să reglementeze condiţiile de exercitare a dreptului de folosinţă, reclamanta urmărind prin prezentele cereri conexate obligarea pârâtei să încheie un astfel de contract contra unei chirii lunare. Raportat la interpretarea dată de instanţa de control judiciar dispoziţiilor art. 108 alin. 1 lit. a şi lit. b din Legea nr. 123/2012 şi la dezlegările privind refuzul nejustificat al pârâtei de a încheia un contract prin care să concretizeze modul de exercitare a dreptului de folosinţă a reţelei de distribuţie a gazului, urmează a se reţine temeinicia pretenţiilor reclamantei, iar raportat la probele administrate în cauză se va stabili cuantumul chiriei pe care pârâta îl datorează”.

Societatea G., cea care a avut calitatea de reclamantă, a fost asistată de o echipă de avocați din cadrul S.C.A. Revnic, Cristian & Asociaţii, coordonată de av. Anca Marincaș.