Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a publicat ieri, 9 iulie 2020, hotărârea în cauza C-81/19, NG și OH/SC Banca Transilvania SA. Conform Curții de la Luxemburg, o clauză contractuală care nu a fost negociată, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părți în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră sub incidența dreptului Uniunii referitor la clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Conform comunicatului de presă, în anul 2006, NG și OH au încheiat un contract de credit cu Banca Transilvania, prin care banca le împrumuta suma de 90 000 lei românești (RON) (aproximativ 18 930 de euro). În anul 2008, aceștia au încheiat un alt contract de credit în franci elvețieni, destinat refinanțării contractului inițial. Ca urmare a puternicei devalorizări a leului românesc, suma care trebuia rambursată aproape s-a dublat în anii următori. La 23 martie 2017, NG și OH au introdus o acțiune la Tribunalul Specializat Cluj (România) prin care solicitau constatarea caracterului abuziv al unei părți a contractului de refinanțare, care, deși stipula că plata trebuia efectuată în moneda în care fusese acordat creditul, prevedea că împrumutații puteau solicita băncii conversia monedei creditului într-o altă monedă, fără ca banca să fie obligată să accepte. Se preciza de asemenea că banca era mandatată de către împrumutat să stingă obligațiile de plată scadente utilizând propriul curs de schimb. NG și OH susțineau de asemenea că Banca Transilvania nu își îndeplinise obligația de informare, întrucât nu îi avertizase, cu ocazia negocierii și a încheierii contractului, cu privire la riscul pe care îl implica conversia monedei contractului inițial într-o monedă străină. În plus, clauza privind rambursarea în monedă străină ar crea, în opinia acestora, un dezechilibru în defavoarea lor, întrucât ei erau singurii care trebuiau să suporte riscul de schimb valutar.

Acesta este contextul în care Curtea de Apel Cluj (România) solicită Curții de Justiție să stabilească, în primul rând, dacă Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii1 se aplică unei clauze contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință. În al doilea rând, această instanță întreabă Curtea care sunt consecințele pe care o instanță națională trebuie să le deducă, dacă este cazul, din constatarea caracterului abuziv al unei clauze referitoare la riscul de schimb valutar.

Prin hotărârea de ieri, Curtea amintește, mai întâi, că această directivă nu se aplică dacă sunt îndeplinite două condiții: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă și, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie. Această excludere se justifică prin faptul că este, în principiu, legitim să se prezume că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la numite contracte.

Pentru a stabili dacă condițiile excluderii sunt îndeplinite, Curtea amintește că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală respectivă reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În ceea ce privește prima condiție, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute de directivă. În ceea ce privește a doua condiție, Curtea arată că expresia „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii” acoperă și normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și dispozițiile supletive.

În această privință, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă. Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate de directiva în cauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Curtea concluzionează că Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii nu se aplică unei clauze contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Motivarea completă a hotărârii poate fi citită pe website-ul oficial CJUE.

Sursă foto: Curtea Europeană de Justiție