Curtea Europeană de Justiție (CJUE) a declarat nevalidă Decizia 2016/1250 privind caracterul adecvat al protecției oferite de Scutul de confidențialitate UE-SUA prin intermediul cauzei C-311/18, Facebook Ireland și Schrems. În schimb, aceasta a statuat că Decizia 2010/87 a Comisiei privind clauzele contractuale tip pentru transferul de date cu caracter personal către persoanele împuternicite de către operator stabilite în țări terțe este validă.
Conform comunicatului de presă al curții publicat astăzi, Regulamentul general privind protecția datelor 2016/679 (RGPD) prevede că transferul unor astfel de date către o țară terță, în principiu, se poate realiza numai dacă țara terță în cauză asigură un nivel de protecție adecvat în privința acestor date. Potrivit acestui regulament, Comisia poate să decidă că o țară terță asigură, ca urmare a legislației sale interne sau a angajamentelor sale internaționale, un nivel de protecție adecvat. În absența unei asemenea decizii privind caracterul adecvat al nivelului de protecție, un astfel de transfer se poate realiza numai dacă exportatorul datelor cu caracter personal, stabilit în Uniune, oferă garanții adecvate, care pot să rezulte în special din clauze standard de protecție a datelor adoptate de Comisie, și cu condiția să existe drepturi opozabile și căi de atac eficiente pentru persoanele vizate . Pe de altă parte, RGPD stabilește, în mod precis, condițiile în care se poate realiza un astfel de transfer în absența unei decizii privind caracterul adecvat al nivelului de protecție sau a unor garanții adecvate.
În fapt, în plângerea reformulată autorității de supraveghere irlandeză, domnul Schrems susține că Statele Unite nu oferă o protecție suficientă a datelor transferate către această țară. El solicită să se suspende sau să se interzică, pentru viitor, transferurile datelor sale cu caracter personal din Uniune către Statele Unite, pe care Facebook le realizează în prezent în temeiul clauzelor standard de protecție care figurează în anexa la Decizia 2010/877 . Întrucât a considerat că soluționarea plângerii domnului Schrems depinde, în special, de validitatea Deciziei 2010/87, autoritatea de supraveghere irlandeză a inițiat o procedură în fața High Court (Înalta Curte) pentru ca aceasta să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară. După deschiderea acestei proceduri, Comisia a adoptat Decizia (UE) 2016/1250 privind caracterul adecvat al protecției oferite de Scutul de confidențialitate UE-SUA (denumită „Decizia Scutul de confidențialitate”).
În ceea ce privește obligațiile care revin autorităților de supraveghere în contextul unui astfel de transfer, Curtea declară că, cu excepția cazului în care există o decizie privind caracterul adecvat al nivelului de protecție adoptată în mod valabil de Comisie, aceste autorități sunt în special obligate să suspende sau să interzică un transfer de date cu caracter personal către o țară terță atunci când consideră, în lumina tuturor împrejurărilor proprii transferului menționat, că clauzele standard de protecție a datelor nu sunt sau nu pot fi respectate în această țară și că protecția datelor transferate impusă de dreptul Uniunii, nu poate fi asigurată prin alte mijloace, în cazul în care însuși exportatorul stabilit în Uniune nu a suspendat ori nu a încetat un astfel de transfer.
Potrivit Curții, validitatea acestei decizii nu este repusă în discuție prin simplul fapt că clauzele standard de protecție a datelor care figurează în aceasta nu sunt obligatorii, ca urmare a caracterului lor contractual, pentru autoritățile țării terțe către care poate fi efectuat un astfel de transfer. În schimb, precizează Curtea, această validitate depinde de aspectul dacă decizia menționată cuprinde mecanisme eficiente care permit, în practică, să se asigure respectarea nivelului de protecție impus de dreptul Uniunii și suspendarea sau interzicerea transferurilor de date cu caracter personal, întemeiate pe astfel de clauze, în cazul încălcării acestor clauze sau al imposibilității de a le onora. Curtea constată că Decizia 2010/87 prevede asemenea mecanisme.
În această privință, ea subliniază, în special, că decizia menționată instituie o obligație a exportatorului datelor și a destinatarului transferului de a verifica, în prealabil, respectarea acestui nivel de protecție în țara terță în cauză și că ea obligă acest destinatar să informeze exportatorul datelor cu privire la eventuala sa imposibilitate de a asigura conformitatea cu clauzele menționate, ultimul având în acest caz sarcina de a suspenda transferul de date și/sau de a rezilia contractul încheiat cu primul. Curtea procedează, în sfârșit, la analiza validității Deciziei 2016/1250 în raport cu cerințele care decurg din RGPD, interpretat în lumina dispozițiilor cartei care garantează respectarea vieții private și de familie, protecția datelor cu caracter personal și dreptul la protecție jurisdicțională efectivă. În această privință, Curtea arată că decizia menționată consacră, asemenea Deciziei 2000/520, supremația cerințelor privind securitatea națională, interesul public și respectarea legislației americane, făcând astfel posibile unele ingerințe în drepturile fundamentale ale persoanelor ale căror date sunt transferate către această țară terță.
Potrivit Curții, limitările protecției datelor cu caracter personal care decurg din reglementarea internă a Statelor Unite privind accesul și utilizarea de către autoritățile publice americane a unor astfel de date transferate din Uniune către această țară terță și pe care Comisia le-a evaluat în Decizia 2016/1250 nu sunt circumscrise astfel încât să îndeplinească cerințe în esență echivalente cu cele prevăzute, în dreptul Uniunii, de principiul proporționalității, în sensul că programele de supraveghere întemeiate pe această reglementare nu sunt limitate la strictul necesar. Întemeindu-se pe constatările care figurează în această decizie, Curtea arată că, pentru anumite programe de supraveghere, respectiva reglementare nu evidențiază în niciun mod existența unor limitări ale abilitării pe care o presupune pentru punerea în aplicare a acestor programe, și nici existența unor garanții pentru persoane care nu sunt cetățeni americani potențial vizate. Curtea adaugă că, deși aceeași reglementare prevede cerințe pe care trebuie să le respecte autoritățile publice cu ocazia punerii în aplicare a programelor de supraveghere în cauză, ea nu conferă persoanelor vizate drepturi opozabile autorităților americane în fața instanțelor judecătorești.
Hotărârea integrală poate fi citită AICI.