Prin Hotărârea din 15 iulie 2021 în cauza C-795/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că un salariat cu un handicap auditiv nu poate fi concediat pentru simplul motiv că acuitatea sa auditivă se află sub pragul minim de percepție, stabilit printr-o reglementare națională, fără a se demonstra că nu își poate îndeplini la fel de bine atribuțiile și în aceste condiții.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost chemată să pronunțe printr-o decizie preliminară cu privire la interpretarea art. 2 alin. (2) și a art. 4 alin. (1) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă (ulterior preluată și în legislația noastră națională prin Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare).
Conform art. 1 din actul normativ european menționat, directiva „are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament.” Conform art. 2 alin. (2) „o discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într‑un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într‑o situație asemănătoare o altă persoană, pe baza unuia dintre motivele menționate la articolul 1”, iar potrivit art. 4 alin. (1) „fără a aduce atingere articolului 2 alineatele (1) și (2), statele membre pot să prevadă că un tratament diferențiat bazat pe o caracteristică legată de unul dintre motivele prevăzute la articolul 1 nu constituie o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activități profesionale sau condițiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerință profesională esențială și determinantă, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerința să fie proporțională.”
În fapt, reclamantul din litigiul principal a fost angajat de închisoarea din Tartu (Estonia) în calitate de agent de penitenciar timp de aproape 15 ani. Obligațiile sale de serviciu ca și gardian includeau printre altele supravegherea conform instrucțiunilor a persoanelor aflate sub supraveghere electronică cu ajutorul unui sistem de monitorizare, precum și transmiterea de informații referitoare la aceste persoane, monitorizarea dispozitivelor de control și de semnalizare, reacția și comunicarea de informații, în special în caz de alarmă, precum și constatarea încălcărilor regulamentului interior al închisorii. Un certificat medical din 4 aprilie 2017 a atestat că pragul de percepție sonoră la nivelul urechii stângi a reclamantului din litigiul principal îndeplinea cerințele Regulamentului nr. 12 din dreptul estonian, însă cel al urechii sale drepte era între 55 și 75 de decibeli (dB) pentru frecvențele cuprinse între 500 și 2 000 de Hertz (Hz). Potrivit reclamantului din litigiul principal, era vorba despre o deficiență auditivă care exista din copilărie. Prin decizia din 28 iunie 2017, reclamantul din litigiul principal a fost concediat de directorul închisorii din Tartu, în conformitate cu dispozițiile relevante ale dreptului estonian, inclusiv cu articolul 5 din acest regulament, din cauza neconformității acuității sale auditive cu pragurile de percepție sonoră minime stabilite de regulamentul menționat.
Pe parcursul litigiului, Curtea Supremă a Estoniei a adresat Curții următoarea întrebare preliminară: „art. 2 alin. (2) coroborat cu articolul 4 alin. (1) din Directiva [2000/78] trebuie interpretat în sensul că se opune unor reglementări naționale care prevăd că o deficiență de auz sub norma prevăzută constituie un impediment absolut pentru exercitarea activității de agent de penitenciar și nu permit utilizarea mijloacelor auxiliare de corectare pentru a evalua îndeplinirea cerințelor legate de auz?”
Pe cale de consecință, Curtea a stabilit că Regulamentul nr. 12 din dreptul estonian instituie o diferență de tratament bazată direct pe handicap, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/78, întrucât în temeiul acestuia persoanele care prezintă un nivel de acuitate auditivă redus, inferior pragurilor de percepție sonoră minime impuse, nu pot fi recrutate sau menținute în funcție în calitate de agent de penitenciar. Prin urmare, ele sunt tratate într‑un mod mai puțin favorabil decât sunt, au fost sau vor fi tratate într‑o situație asemănătoare alte persoane, și anume ceilalți lucrători angajați ca agenți de penitenciar, dar al căror nivel de acuitate auditivă respectă aceste norme (par. 29-30 din Hotărâre).
Totodată, Curtea a amintit că, în temeiul articolului 5 din Directiva 2000/78, citit în lumina considerentelor (20) și (21) ale acesteia, angajatorul are obligația să ia măsurile corespunzătoare, în funcție de nevoi, într‑o situație concretă, pentru a permite unei persoane cu handicap să aibă acces la un loc de muncă, să îl exercite sau să avanseze, cu condiția ca aceste măsuri să nu presupună o sarcină disproporționată pentru angajatorul respectiv. Astfel, potrivit considerentului (16) al acestei directive, aplicarea unor măsuri care țin cont de nevoile persoanelor cu handicap la locul de muncă îndeplinește un rol major în combaterea discriminărilor pe motive de handicap. În această privință, Curtea a precizat că noțiunea de „amenajări corespunzătoare” trebuie interpretată în sens larg ca referindu‑se la eliminarea diverselor bariere care împiedică participarea deplină și efectivă la viața profesională a persoanelor cu handicap în condiții de egalitate cu ceilalți lucrători. În această privință, Curtea a statuat că directiva menționată se opune unei concedieri pe motive de handicap care, ținând seama de obligația de a prevedea amenajări corespunzătoare pentru persoanele cu handicap, nu este justificată de faptul că persoana în cauză nu este competentă, nici capabilă, nici disponibilă să îndeplinească funcțiile esențiale ale postului său.
Astfel, prevăzând praguri de percepție sonoră minime a căror nerespectare constituie o contraindicație medicală care împiedică în mod absolut exercitarea funcțiilor de agent de penitenciar, fără a permite să se verifice dacă acest agent este în măsură să își îndeplinească funcțiile, dacă este cazul după adoptarea unor amenajări corespunzătoare în sensul acestui articol 5, Regulamentul nr. 12 pare să fi impus o cerință care depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor urmărite de acest regulament, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere (par. 52 din Hotărâre).
Pe cale de consecință, Curtea a stabilit că este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că „articolul 2 alineatul (2) litera (a), articolul 4 alineatul (1) și articolul 5 din Directiva 2000/78 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care prevede o imposibilitate absolută de menținere în funcție a unui agent de penitenciar a cărui acuitate auditivă nu respectă pragurile de percepție sonoră minime stabilite de această reglementare, fără a permite să se verifice dacă agentul respectiv este în măsură să îndeplinească funcția menționată, dacă este cazul după adoptarea unor amenajări corespunzătoare în sensul acestui articol 5”.